În ultimii ani, în sfera credinței ortodoxe, au apărut doi noi termeni: acela de ”biserici pirat” și cel de ”biserici paralele”. Ambele etichete au caracter peiorativ, batjocoritor, la adresa celor care pentru diverse motive s-au separat de structura religioasă majoritară în țara noastră, respectiv Biserica Ortodoxă Română (BOR). Această separație nu este pasivă, ci implică oficierea slujbelor ortodoxe, construirea de locașuri de cult, practicarea misiunii de preot în afara tutelei cultului BOR.
Nu am găsit, încă, un studiu serios pe această temă. Studiile interne ale profesorilor BOR sunt, indiscutabil, subiective. Nici eu nu îmi propun să scriu un studiu sistematic, ci doresc să vă prezint câteva meditații pe această temă, să urmăresc subiectul din punct de vedere legal, bisericesc și al utilizării unor obiecte și ritualuri, socotite specifice: reverendă, veșminte, slujbe religioasă, edificarea unor locașuri de cult.
- Primul aspect de urmărit, este, fără discuție, cel legal. Chiar și la acest aspect, lucrurile nu sunt foarte bine înțelese, în anumite aspecte chiar neclare. Viața religioasă din România se conduce după Legea 489/2006, privind regimul cultelor și libertatea religioasă. Această Lege, urmând modelul occidental, este foarte liberală. Ea arată că manifestarea religiei este un drept fundamental, garantat de Constituție, legea principală a țării. Conform Legii, credința religioasă se poate desfășura în cadrul cultelor, asociațiilor religioase și a grupărilor religioase. Primele două au caracter juridic, ultima nu. Statul este neutru față de orice credință religioasă sau ideologie atee. Cultele, în număr de 18, sunt mai vechi și au un număr mai mare de membri. Cultele sunt egale în fața Legii, indiferent de numărul membrilor, sau de trecutul lor. Cultele au câteva facilități fiscale, pot preda religia în școlile de Stat, sunt ajutate la salarizarea clericilor. Conform recensământelor din ultimii 30 de ani, deși procentele au rămas aproape identice, scăderea numărului membrilor BOR este de aproape 3,5 milioane în contextul scăderii demografice și a emigrației.
Este important de înțeles că în România nu există religie de Stat, BOR i se recunoaște rolul important în istorie, dar numai atât. La fel de important este de specificat că în acest moment, în România sunt patru culte care practică credința ortodoxă (însemnând îmbrăcăminte clericală, obiecte de cult, slujbe religioase, formă a locașurilor de cult etc), respectiv: Biserica Ortodoxă Română, Biserica Unită cu Roma Greco-catolică, Biserica Ortodoxă pe Rit Vechi din România, Biserica Ortodoxă Sârbă de Timișoara plus, în mare parte, Arhiepiscopia Bisericii Armene. Insist asupra acestui fapt: aceste culte au în comun haina de preot, veșmintele, învățătura de credință, forma bisericilor, cultul…
Pe lângă cele 18 culte religioase (http://culte.gov.ro/?page_id=57) Statul român a avizat până acum înființarea a 44 de Asociații religioase (http://culte.gov.ro/?page_id=59). Condițiile de înființare sunt extrem de restrictive. Gândiți-vă că pentru a înființa un partid politic sunt suficienți 3 membri și, teoretic, un partid politic poate să conducă o țară pe când pentru a înființa o Asociație religioasă este nevoie de un număr de minim 300 de membri. Logica este clară, acești membri trebuie să fie suficienți pentru a susține o astfel de Asociație pe timp îndelungat. Dintre aceste Asociații tot patru sunt pe filieră ortodoxă. Este vorba de: Asociaţia „Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România”, Asociaţia Religioasă„Credinţa Străbună”, Asociaţia Biserica Creştină Ortodoxă Valahă și Asociaţia Religioasă a Comunităţilor Dreptslăvitoare ale Răsăritului. Dincolo de specificul fiecăreia, aceste structuri își desfășoară activitatea religioasă legal pe teritoriul României. Este, de asemenea foarte important de specificat că Secretariatul de Stat pentru culte și Justiția română verifică Statutul și Mărturisirea de credință a Asociațiilor autorizate. Secretariatul de Stat pentru Cultele, organul specializat al Statului român eliberează un aviz consultativ apoi Justiția dă o sentință care după ce devine definitivă și este înregistrată la Grefă face ca Asociația să fie funcțională. Prin îndeplinirea procedurilor, din punct de vedere al Statului și al Legilor lui, apartenența unui preot la o Asociație legală face ca activitatea lui să fie legală. A numi un preot al oricărei Asociații legale: ”pirat” sau ”în biserica paralelă” este discriminatoriu, este o formă de punere în poziție de inferioritate a acelor clerici. Termeni ca cei amintiți în titlul articolului sunt, în cazul clericilor structurilor legale, jignitori și doar respectarea poruncii hristice de a ierta pe cei ce le greșesc îi opresc să apeleze la organele competente ale Statului pentru pedepsirea vinovaților. A treia structură, Gruparea religioasă, consemnată în lege, are încă un caracter ambiguu, mai ales în sensul dreptului unui preot ortodox de a exercita misiunea de preot în cadrul ei. S-a încercat, fără succes, schimbarea Legii în sensul clarificării ei la Curtea Constituțională, în acest moment este în desfășurare un proces la CEDO, care probabil va aduce o clarificare asupra acestei situații.
Desigur, clericii care desfășoară activități religioase fără a aparținei unei structuri religioase legale sunt în culpă, încălcând art. 23 al legii 489/2006.
2) Aspectul spiritual, canonic, este mult mai delicat și mai greu de înțeles de credincioșii obișnuiți.
Cuvântul ”biserică” are două sensuri: locaș de închinare și obște a credincioșilor. În primul caz se scrie cu literă mică iar în al doilea cu literă mare. Se ridică trei întrebări esențiale:
– Ce este Biserica? Cum intri în Biserică? Când nu mai ești în Biserică?
Învățătura de credință spune că Biserica este: ”comuniunea și comunitatea sacramentală a oamenilor cu Dumnezeu, întemeiată de Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, plină de viața și lucrarea Sfântului Duh, spre sfințirea și mântuirea oamenilor.”
”Devenim membri ai Bisericii prin harul Sfintelor Taine, îndeosebi prin Botez, Mirungere și Împărtășanie”.
Cu alte cuvinte Biserica este poporul lui Dumnezeu, cuprinzând pe toți cei mărturisesc credința creștină, indiferent de neam, vârstă, de locul în care trăiesc, și aș spune eu, indiferent de structura religioasă în care își manifestă credința. A mai spune că doar cei dintr-un anumit cult fac parte din Biserică este o adevărată batjocură la adresa credinței ortodoxe. Chiar dacă Bisericile naționale (ex. română, sârbă, greacă…) sunt separate administrativ, membrii lor fac parte din Biserica cea Una. Ar îndrăzni cineva să spună că doar cei din cultul de care aparțin sunt membri ai Bisericii? Eu cred că ar fi o cădere spirituală gravă.
Aceeași învățătură spune că ”sunt membri ai Bisericii toți cei care s-au încorporat în Hristos prin Botez, Mirungere și Împărtășanie, mărturisind aceeași credință una și întreagă a Bisericii, afară de eretici, de schismatici și de lepădații de credință, care singuri s-au așezat în afara Bisericii.” Pentru cititorul neinițiat în limbajul teologic ereticii sunt cei care mărturisesc credința alterat față de cea oficială, schismaticii sunt cei care nu recunosc autoritatea conducătorilor acelui cult deși au aceeași credință iar lepădații de credință sunt cei care își schimbă credința. La nivel de ortodoxie românească s-a ajuns la o mare diversitate, având ortodocși de stil nou, de stil vechi, nepomenitori, fiecare dintre aceste diferențe având alte și alte ramificații. Dacă la nivel formal cultele se recunosc sau nu, sub aspect spiritual, canonic, în intern fiecare socotește că este singura adevărată, celelalte fiind într-o mai mică sau mai mare rătăcire. Când vorbesc despre Asociații purtătorii de cuvânt ai cultului majoritar au un mesaj și mai dur, nelipsind apelativele: schismatic, rătăcit, înșelat sau chiar șarlatan, actor spiritual….
În fața divinității, însă, fiecare dă seama de cuvintele și faptele sale. Gândurile omului nu sunt ca cele dumnezeiști, spune psalmistul David. Hristos Domnul gândea altfel. Citind Scriptura Noului Testament descoperim ceva foarte interesant și sugestiv( Luca 9, 49-50). Ucenicii fuseseră trimiși să vindece boli și să scoată demoni, dar la întoarcere apostolul Ioan i-au spus Învățătorului:
”- Învățătorule, am văzut pe unul care, în numele Tău, scoate demoni și l-am oprit, pentru că nu-Ți urmează împreună cu noi.
Iar Iisus a zis către el:
– Nu-l opriți; căci cine nu este împotriva noastră este pentru noi.”
Dincolo de batjocora termenilor: Biserică paralelă și Biserică pirat sunt expresii ilogice: în Biserică poți fi sau nu. Câte vreme recunoști pe Hristos Domnul ca fiind Fiul lui Dumnezeu ești creștin, indiferent de cult, confesiune sau asociație și ești în Biserica cea Una, Trupul lui Hristos, mlădiță din Vița care este Hristos.
Sunt numite pirat și paralele structurile religioase care au în cadrul lor preoți care au fost alungați din cadrul cultului majoritar și care au fost depuși din treaptă sau caterisiți pentru felurite motive, unele ce țin de credință iar altele de dreptate. În proporție covârșitoare cei care au decis să slujească au făcut-o pentru că au fost pedepsiți pe nedrept. Faptul că o parte dintre credincioși i-au urmat este semnul că acolo unde au slujit și-au făcut datoria, că fiii duhovnicești au înțeles că li s-a făcut o nedreptate. Cei care pentru motive întemeiate au fost îndepărtați din slujire nu au fost urmați de nimeni și au plecat spre alte domenii de activitate.
Una dintre temele cu care sunt speriați sau îndepărtați oamenii este aceea a pierderii harului preoției în cazul caterisirii sau depunerii din treaptă. Se afirmă că slujbele efectuate de preoții din ”Bisericile paralele, pirat”, sunt invalide, simple piese de teatru, fără nici o valoare spiritulă.
Harul este dat de Dumnezeu prin rugăciunea episcopului și a credincioșilor care sunt de față. Ca în orice SfântăTaină nu clericul dă harul. Misterul, taina, este împlinită de Dumnezeu, clericul fiind doar cel care rostește cuvintele rugăciunii. În cazul hirotoniei poporul validează taina cântând: ”Vrednic este!”. Fiind dat de Dumnezeu, harul preoției nu se poate lua printr-un act administrativ. Este ca și cum ai spune că atunci când un funcționar semnează un document harul se retrage automat. Teologia vorbește despre caracterul indelebil, de neșters al preoției. Caterisirea, depunerea din treaptă sunt acte administrative prin care o structură religioasă ia dreptul clericului de a mai face slujbe religioase. În același timp Dumnezeu, Cel ce dă Harul Îl poate lua, dar numai pentru păcate grave. Canoanele, legile interne ale ortodoxiei, arată că pentru păcate grave Dumnezeu retrage harul. O parte dintre aceste păcate sunt: simonia (cumpărarea harului preoției cu bani), erezia, abaterile morale foarte grave. Orice minte limpede, care cunoaște cât de cât viața religioasă, nu se poate să nu se întrebe: ce se întâmplă când simonia nu mai este o excepție ci este aproape regula, ce se întâmplă când clerici dovediți cu abateri morale grave și care nu s-au pocăit continuă să slujească, să hirotonească. Conform canonului, în cazul preotului care dă episcopului bani spre a fi hirotonit, nici episcopul și nici preotul nu mai au harul Sfântului Duh. Atunci ce se întâmplă cu cei cununați, cu Împărtășania sfințită de ei, cu spovedaniile primite? E imposibil de răspuns la această întrebare, dar cu cât vom gândi mai profund vom înțelege că este un aspect cu adevărat dramatic.
Trebuie specificat că clericii simt când harul nu mai este lucrător în ei. Aceste semne trebuie urmărite nu doar de clerici ci și de credincioși. Când apa sfințită se strică e semn că nu mai este har în acel cleric, când nu mai este nici un folos în urma rugăciunii este un alt semn.
Majoritatea clericilor care sunt separați de cultul oficial își bazează slujirea pe canonul 31 Apostolic: ” Dacă vreun presbiter, desconsiderând pe propriul său episcop, ar face adunare osebită (separată) şi ar pune (aşeza) alt altar, nevădindu-l cu nimic vrednic de osândă pe episcopul său în privinţa dreptei credinţe şi a dreptăţii, acela să se caterisească ca iubitor de stăpânire, căci este tiran (uzurpator). De asemenea şi ceilalţi clerici, şi (anume) câţi se vor adăuga (ataşa) lui, iar laicii să se afurisească. Dar acestea să se facă numai după una şi a doua şi a treia stăruinţă (poftire la ordine) din partea episcopului.” Cu alte cuvinte în cazul în care episcopul devine eretic sau face nedreptate atunci slujirea separată este justificată și legală (canonică). Pe baza acestui canon după Pseudosinodul din Creta din 2016 au apărut mai multe grupuri de nepomenitori. La fel se întâmplă și cu diversele grupări care pentru nedreptate slujesc separat fără a pomeni vreun episcop. În timp unii dintre preoți au intrat sub ascultarea duhovnicească a diverși ierarhi, în general din afara țării.
- Trebuie să specificăm câteva aspecte legate de acuzația de inducere în eroare a oamenilor prin faptul că preoții ”Bisericilor paralele sau pirat” folosesc aceleași însemne (reverenda, veșmintele, cărțile de slujbă, ritualul, antimisul, locașul de cult) asemeni clericilor din Biserica oficială.
Pentru a înțelege mai bine aceste aspecte trebuie să ne întoarcem la Biserica primelor veacuri. Biserica se întemeiază odată cu Jertfa de pe Cruce a Dumnezeu-Omului Iisus Hristos și în chip văzut în ziua Pogorârii Duhului Sfânt, atunci când, prin predica apostolului Petru câteva mii de evrei aflați în zi de sărbătoare la Ierusalim au acceptat noua religie și s-au botezat. În scurt timp ucenicii încep să fie prigoniți, apoi s-au împrăștiat în întreaga lume pentru a predica Învățătura. De la împăratul roman Nero, primul mare prigonitor al creștinismului și până la Constantin cel Mare (313) Biserica trece prin mai multe valuri succesive de prigoană, uneori mai aspră, alteori formală. Credința se manifesta într-un mod simplu, dar foarte profund și viu. Creștinii, conștienți de iminența morții, trăiau foarte intens mesajul Evangheliei. Cultul se desfășura în case sau în locuri ascunse, în catacombe. Hainele preoțești urmau modelul celor iudaice, cultul era improvizat, fiind format din citiri din cărțile Vechiului Testament și din diverse epistole (scrisori) trimise de apostoli, ucenici sau clerici, se cântau psalmi iar centrul slujirii era Frângerea pâinii, Sfânta Împărtășanie. Se predica de către clerici învățătura lui Iisus Hristos. Nu era nimic unitar ci fiecare comunitate avea ritualul ei. Abia în secolele IV și V se va realiza unificare acestor aspecte în întreaga creștinătate: de la stabilirea cuprinsului Noului Testament, stabilirea ritualului slujbelor religioase și a Sfintei Litughii, realizarea de cărți de cult, stabilirea hainei de preot și a veșmintelor bisericești pentru cele trei trepte ale ierarhiei. Alte aspecte vor fi clarificate mai târziu (celibatul episcopului sau folosirea antimisului, abia în sec VIII). Din acest izvor primar își au rădăcinile toate credințele creștine: nu doar Biserica Ortodoxă ci și cea Romano catolică și protestantismul.
Să explic, deci, puțin:
- Revereda, haina lungă și neagră pe care o poartă preoții este deseori numită uniforma preoțească. Cei din vechime o socoteau haina smereniei, a sărăciei, a simplității. Făcută din material simplu, sobru, cu o croială foarte simplă, era purtată de oamenii săraci ai vremii. Cei din vremea noastră, însă, o numesc ”uniforma preoțească”. Această denumire este un abuz, pentru că uniforma, conform legii este îmbrăcămintea membrilor unei instituții, respectiv a unor cetățeni care sunt autorizați și angajați de Stat: polițiști, militari, medici, avocați etc. Cultele nu sunt instituții ale Statului, cum în mod eronat cred și afirmă unii, ci sunt persoane juridice de utilitate publică, respectiv ONG-uri.
Reverenda, haina preoțească este o îmbrăcăminte comună în Orient, purtată atât de femei cât și de bărbați. Este haina a cel puțin 20 de culte și asociații religioase creștine, evreiești sau musulmane. În ortodoxie o poartă nu doar clericii, ci este purtată de frații de mănăstire, de călugări simpli și de toți cei aflați în acest sistem.
Ideea că oamenii sunt induși în eroare când văd pe cineva îmbrăcat în reverendă este o exegerare. Mai mult decât un salut amabil sau o glumă urâtă (pipăirea propriilor părți intime) nu se poate întâmpla. Din experința mea de 30 de ani de preoție pot spune că niciodată nu a venit spre mine un om oarecare să-mi ceară să-i fac o slujbă religioasă doar pentru că m-a văzut îmbrăcat așa pe stradă.
- Veșmintele de slujbă nu sunt exclusivitatea BOR. Numele și felul lor este preluat de la evrei, așa cum apar în Vechiul Testament. Toate structurile religioase care se proclamă ortodoxe, din întreaga lume, au același model de veșminte, cu diferențe minore ce țin de croiala lor, astfel că avem stil grecesc sau rusesc. În esență, însă, ele sunt la fel.
- Antimisul este o bucată de pânză dreptunghiulară care are pe ea imprimată scena punerii în mormânt a Mântuitorului, având cusută într-un buzunar mic o părticică din moaștele unui sfânt martir. În primele veacuri bisericile se construiau pe mormintele martirilor. Înmulțindu-se bisericile, la temelia lor se punea o părticică din moaștele unui martir. S-a pus problema celor nevoiți să facă slujba în altă parte decât în locașul de cult: respectiv pe câmpul de luptă sau cu alte ocazii, astfel a apărut antimisul, reprezentând un altar mobil, pe care să fie puse vasele de slujbă. În timp episcopii au transformat acest altar mobil în semnul autorității lor. Generalizarea lui s-a petrecut abia în secolul al VIII-lea. E greu de crezut că împărtășania nu a fost bună 700 de ani pentru că nu a fost făcută pe un antimis semnat de episcop, cum se afirmă în vremea noastră.
- Ritualul religios, atât de complex astăzi, era în zorii creștinismului foarte simplu. Fiecare generație a adăugat noi și noi reguli, astfel că ceea ce ține de slujirea în biserică a devenit ceva extrem de specializat și de stufos. Regula care spune că ”cel mai mare” poate decide felul slujirii diferențiază foarte mult slujbele preoților aceluiași cult, din același oraș, nu numai dintre cultele și asociațiile religioase recunoscute.
- Cărțile de slujbă reprezintă, de asemeni un subiect interesant. Pe de o parte BOR are o adevărată industrie roducere a cărților de cult. De altfel prin Legea 103/1992 cultele au exclusivitate în tipărirea și vânzarea cărților de cult. Asociațiile religioase nu au puterea financiară de a-și tipări propriile cărți, de aceea sunt nevoite să apeleze la cărțile editate de BOR sau în Republica Moldova. Înnoirea cărților de cult începută de ceva vreme crează iar mari diferențe între cei moderniști și cei conservatori. Tentința este oricum aceea de a se folosi cărți vechi, sensul cuvintelor fiind mai aproape de adevăr. E greu de vorbit de o exclusivitate în măsura în care toți creștinii pornesc de la aceeași Carte a Cărților: Biblia.
- Tema locașului de cult, a bisericii, este foarte dezbătută. S-au ridicat multe întrebări. Poate funcționa o comunitate religioasă într-un spațiu atipic? Cultul majoritar spune că nu. Chiar sunt priviți cu dispreț cei ce fac asemenea lucruri, ori asta este o mare ipocrizie. Vă dau trei argumente pertinente: vreme de aproape 300 de ani cultul creștin s-a desfășurat în case particulare și în locuri ascunse: catacombe, peșteri, case particulare, în aer liber etc. Atunci creștinismul era cel mai viu. Chiar din sec. IV clerici importanți priveau cu admirație spre cei din generațiile dinainte, socotiți superiori în credință: scriau că aceia, deși aveau vase de slujbă de lemn, aveau inimile de aur.
În vremea alegerii Sfântului Grigorie de Nazianz ca Patriarh al Constantinopolului, sub ocrotirea împăratului, toate bisericile deveniseră eretice, ariene (după numele lui Arie, eretic ce contesta dumnezeirea Mântuitorului). În acest context, Sfântul Grigorie a transformat casa uneia dintre rudele sale în biserică, a numit-o Biserica Învierii, a slujit și predicat acolo, astfel că, luminat de Dumnezeu a reușit ca în puțini ani să întoarcă poporul la dreapta credință, încât la plecarea sa o singură biserică rămăsese ariană, celelalte redevenind ortodoxe.
În al treilea rând în țările Europei occidentale unde sunt multe comunități românești, multe biserici funcționează în spații comerciale închiriate.
În acest context istoric, a reproșa altora exact același lucru, prezent în istoria proprie, este ilogic și nefiresc.
Orice structură religioasă legală are dreptul de a-și construi propriul locaș de închinare, după propria voință, respectând legile Statului și Statutul propriu.
Nu voi trage eu concluziile. Cei care vor citi aceste rânduri o vor face, cu siguranță. Într-o lume liberă, cum e cea în care pretindem că trăim, libertatea religioasă, manifestată în cadru legal, trebuie respectată cu strictețe. Asociațiile religioase legale, orice credință ar manifesta, nu trebuie în nici un chip puse în situație de inferioritate sau de discriminare. Clericii, însă, au datoria de a arăta tuturor celor ce apelează la ajutorul și rugăciunea lor cine sunt cu adevărat pentru a nu se crea nici un fel de confuzie. Statul român, prin organele abilitate trebuie să ia toate măsurile pentru a stopa practicile ilegale care afectează imaginea tuturor asociațiilor religioase: cerșetoria, prozelitismul, inducerea în eroare a oamenilor. Însoțind acestea cu un climat de pace și înțelegere cred că toți vom deveni mai buni, în fapt așa cum Hristos Domnul ne-a dorit.